scandinavian troniu
outside is Copenhagen. Amazing...
si iata-l si pe
Lucian Mandruta in Dilema
Încã un neam victorios
- Se spune cã de la Alexandru cel Mare, nimeni n-a mai reusit sã-i înfrîngã pe afgani. Poate doar afganii însisi - care astãzi, dupã mai mult de douã milenii de libertate, se pot lãuda doar cu productia de inamici pe cap de locuitor - restul industriilor fiind, se stie, rezervate Satanei.
- Sigur, afganii nu sînt singuri în sfidarea lor aruncatã oricãrei ocupatii (în sensul de meserie) care are un sens. O aratã miile de demonstranti care se amuzã arzînd steagul Americii în fata camerelor de luat vederi - inventate si ele în aceeasi tarã. Acesti revoltati în timpul programului sînt ca fumãtorii: nu se mai pot lãsa de victorie împotriva unui inamic (nu neapãrat american) a cãrui jugularã pare mai usor de tãiat decît blestemul lenei si al sãrãciei. Islamice sau nu, aceste neamuri de neînfrînti merg la scoalã doar pe cîmpul de luptã, acolo unde nu se învatã încã arta de a construi o casã în care, iarna, copiii sã nu-ti sufere de frig.
- Nemtii, care au pierdut vreo douã rãzboaie numai în ultima sutã de ani, ar putea sã le dea o lectie: e bunã si o înfrîngere din cînd în cînd. Te mai relaxezi, mai citesti o carte, mai mesteresti un motor... Cu conditia sã te închini unui Dumnezeu mai pragmatic - ar spune domnul acela cu ciocnirea civilizatiilor.
- Sau poate cã nu. În fond, nici o civilizatie n-a reusit sã elimine rãzboiul sau crima. Numai cã Vestul a reusit sã deschidã si un al doilea front. Gradual, începînd cu sfîrsitul Evului Mediu, civilizatia europeanã a decis cã fortele naturii nu sînt date de la Cel de Sus, ci sînt un concurent împotriva cãruia meritã sã organizezi propriul jihad. Lupta cu natura (care include întelegerea ei) a dat nastere civilizatiei vestice, cu valorile, tehnologia si poluarea ei culturalã, întinsã astãzi peste lumea întreagã. Dincolo de plîngerile justificate, trebuie spus cã bãtãlia aceasta cu un inamic din afara umanitãtii l-a trecut oarecum în planul doi pe dusmanul traditional: semenul nostru. O performantã pe care (incapabile sã o copieze mãcar) o urãsc societãtile aflate încã în deplinã armonie cu rîul, ramul si muntii Himalaya. De altfel e usor de vãzut cã inamicii înversunati ai Americii îi condamnã în primul rînd reusita economicã, care e astãzi adevãrata religie a Occidentului. Teroristii n-au atacat biserici si nici sinagogi, ci blocurile acelea înalte în care loserii fãrã frontiere suspecteazã cã se decide soarta lumii.
- În alt registru, se spune cã americanii au cules ce-au semãnat: ben Laden este, în mare mãsurã, o creatie a scolii de arte si meserii a CIA. În aceeasi mãsurã însã, anti-americanismul pe care l-a îmbrãtisat în anii '90 este un reziduu al propagandei dusã de KGB în tãrile arabe - nici astãzi pe de-a-ntregul opritã.
- Lupta subversivã cu noul inamic e, pe de altã parte, mult mai grea decît cea cu mafia drogurilor. "În anii '80", mãrturisesc sefii CIA, "era suficient sã-i dai suspectului un milion de dolari si-o casã în California, si era gata sã devinã agentul nostru". Astãzi, noii militanti islamici nu mai pot fi convinsi asa de usor: ei vin pregãtiti pentru misiuni sinucigase si sînt de mult conditionati sã creadã cã trãdarea îi va trimite în iad, în vreme ce uciderea americanilor le garanteazã o veselã vesnicie de-a dreapta Profetului.
- Cum inexistenta Celui de Sus încã nu poate fi probatã, singura solutie e sã-i tii pe acesti oameni departe de America. Astfel cã rãzboiul stelelor anuntat de Bush acum cîteva luni va coborî pe pãmînt, sub forma scutului low-tech de hîrtii, acte de identitate si vize. E si asta o victorie a fundamentalistilor, la fel de importantã precum cea împotriva burselor, care a luat din averea tãrii cu mult mai mult decît pierderea World Trade Center.
- Dincolo de toate, faptul cã un afgan aflat la Londra poate purta turban, în vreme ce, la Kabul, o femeie de orice natie n-are voie sã-si poarte propria figurã e, pentru unii dintre fanii lui ben Laden, un semn de slãbiciune al societãtii occidentale. Sã ne aducem aminte cã si Hitler avea aceeasi impresie în 1939.
RAI clin d'oeil
Coborirea in rai face ca lumea sa-si modifice culoarea. Pentru ca raiul, tovarasi (aici, prin acest tovarasi adaugam dimensiunea narativ verbala a frazei), cu hoardele sale de ingeri poate provoca o senzatie ciudata, un deja-vu cotidian, o lubenita ramasa prea mult la soare, o bere de saptamina trecuta. Oricum, in doua mii de ani de crestinism (si nu numai), in rai trebuie ca e o mare aglomeratie, poluarea s-a agravat, copacii au inceput sa se usuce, oxigenul se gaseste din ce in ce mai greu si in cantitati insuficiente. Parca ai fi in iad.
Si toate astea numai pentru ca, nu-i asa: "Precum in cer asa si pe Pamint".
post war dream II
Raiul traieste vremuri grele, domnilor, demilitarizarea n-a reusit integral. Ingerii isi mai satisfac stagiul militar; marsaluind ritmat cinta vechi imne militare, isi mai murdaresc aripile cu motorina si cenusa curatind complicate masinarii de lupta. Seara - fiecare seara - surprinde o imagine dezolanta de armate cenusii tirindu-se spre dormitoare (surprinzator de umani totusi, acesti ingeri). Aici, inainte de culcare, isi vor reface tinuta, isi vor peria aripile si bocancii, isi vor lustrui nasturii si metalul centurilor. Dimineata, surprinde raiul cu ochii cirpiti de somn (cine oare o fi facut zilele astea asa de lungi si noptile asa de scurte?), ingerii asteptind la coada la cele doua chiuvete ruginite unde pot sa-si limpezeasca ochii, pregatindu-se pentru o noua zi de instructie. Pentru ca, desigur, Iugoslavia si toti ceilalti n-au prea mult timp de asteptat.
despre persoane importante
Cindva am crezut ca sint o persoana foarte importanta pe suprafata gaunoasei nostre planete. Sau, cel putin, una dintre cele importante. Ca fara mine, Pamintul nu s-ar invirti la fel si ca, cu mine, lumea ar putea fi putin mai buna. Mi-am trait putinele momente de glorie si-am incercat tot timpul (conform pozitie mele, nu?) sa creez momente perfecte (ca-n Sartre, daca va mai aduceti aminte). Sa te misti in fiecare moment ca si cum bucata aia de lume care (deloc intimplator) te contine in clipa aia ar fi imortalizata de un pictor/fotograf celebru si va ramine secole prin albume si manuale ca un moment de referinta. O kinograma, o miscare descompusa in partile ei elementare, fiecare reprezentind in sine o capodopera. O regie perfecta a cotidianului.
Dar acum, multe s-au mai schimbat, dragi tovarasi si pretini. Am devenit o furnica in marele musuroi, o furnica ce-si cauta cotlonul, particica ei de viata. La naiba cu momentele perfecte, astea sint pentru presedinti si alti premianti (si eu demult n-am mai fost premiant). S-a dat drumul la umanism mai! Se poate respira mai greu, se poate tusi sau rigii in public, te poti chiar basi, poti sa scuipi sau sa injuri, nu va fi niciodata, nicaieri, un pictor/fotograf celebru care sa te imortalizeze. Nu sint decit ceilalti, care se misca haotic, urmindu-si drumurile pe care au impresia ca le controleaza, si care, la rindul lor, ofteaza, tusesc, rigiie sau se basesc...
Cristofor revisited
Voi porni intr-o calatorie in jurul meu.
Poate, undeva, dupa un drum chinuitor,
vor apare bastinasii
unor tinuturi interioare necunoscute.
Vor urla, vor face ochii mari,
se vor speria si apoi, la urma,
se vor bucura.
Apoi imi vor spune:
"Bine, dar tu n-ai adus nimic...
Visele tale, sperantele tale, dragostea ta,
Unde sint?"
Ma voi uita in jos tacind
fara a avea curajul sa le spun
ca pierdusem totul incercind sa ajung la ei...
maimuta
Lumea asta e prea buna pentru mine. Ba nu: lumea asta nu e suficienta pentru mine.
Orele, minutele, sint prea lungi pentru mine. Ba nu: timpul ma stringe pe la incheieturi.
Shakespeare e prea profund pentru mine. Ba nu, Shakespeare n-a inteles de fapt nimic din ceea ce se intimpla, si, oricum, a murit de mult.
Corpul meu mi-e mult prea suficient. De fapt, simt ca vreau sa zbor, si corpul meu ma leaga de pamint. Creierului meu i se intimpla sa creada ca ii iubeste pe oameni. De fapt, eu va urasc pe toti.
Parul meu e un semn al evolutiei: s-a retras doar pe cap, si in alte citeva smocuri. De fapt, el creste incontinuu, intr-o zi ma voi reurca in copaci, urlindu-va interjectii necunoscute.
Voi nu va simtiti legati de lume? De fapt, nu-mi pasa de nimeni. In Univers exista un singur homo sapiens si o singura maimuta - ambii sint eu - depinde de unghiul din care privesti. Intre cei doi exista o intelegere - si idiotii o respecta: omul exista in mine pentru o zi, maimuta exista pentru restul de zile care rotunjesc saptamina. Dragii mei, este inechitabil: cer macar doua zile! Din partea mea, iubiti-va, dar sa stiti ca cineva, undeva, va va uri intotdeauna.
Continuitate arborescenta cochiliforma
Copii trebuie sa-l iubeasca pe purcelusul ce si-a facut casa de caramida, trebuie s-o iubeasca pe furnica si sa-i dispretuiasca pe greierul vesel sau pe lenesul ce prefera sa mearga la spinzuratoare - si o fac. Dar oare citi dintre ei isi aduc aminte mai tirziu de asta? N-au ei oare niciodata nostalgia greierului? Probabil ca da, seara tirziu, iarna.
Ma intreb daca cel ce cade la un moment dat, in el insusi sau lovit dinafara, in toate gindurile ce i se zbuciuma o vreme prin creier are intrebarea: "cit de de sus am cazut?". Poti sa cazi din stele (din nemurire insa se cade numai in literatura), poti sa cazi de mai sus sau de mai jos. Dar, orideunde cazi, ti se pare ca ai cazut cel mai de sus dintre toti cei care cad sau au cazut odata cu tine.
Oamenii cu esecuri ar trebui sa fie precum bolnavii de stomac: cu o vesnica grimasa intinsa pe fata, tristi, posomoriti (In Floyd asta e cam asa: "You can hide, hide, hide/ Behind petrified eyes"). Dar, in momentul in care te surprinzi rizind sau glumind, ce poti sa-ti spui, ce ramine de facut? Inseamna oare ca te-ai vindecat, inseamna ca poti sa iesi din cochilie si sa dai din nou fata cu lumea? Poti sa renasti?
In afara de animalele necuvintatoare, pe Pamint traieste un imens popor de melci. Fiecare din noi inchis in propria cochilie. Fiecare din noi cu teama si grija de a-si pastra cochilia neatinsa, de a-i impiedica pe ceilalti sa vada ce se-ntimpla inauntru. Lumea redusa la niste cercuri/sfere concentrice. Lumea imposibil de unificat. Lumea supravietuind in conserve ce-i asigura, paradoxal, continuitate. Continuitate arborescenta cochiliforma. Suna ciudat, pot incerca sa propun termenul pentru o omologare stiintifica, pare a fi destul de exotic pentru a-si gasi locul intr-un curs studentesc. Cu fiecare cadere, cutiuta se intareste cu un nou perete de retineri, respingeri si resentimente (cei 3R), comunicarea cu ceilalti (si, intr-adevar paradoxal, chiar cu tine insuti) devine mai grea.
Imi spun: "acum o iau de la capat. Acum, incepind din acest moment." Dar unde e capatul? Cu ce incep? Cum o iau de la capat? Repetind gesturi, cuvinte si priviri pot sa stiu ca nu voi repeta si greseli?
Am sa merg odata la un doctor si o sa-i spun despre cochiliile ce le cred eu. Si o sa-l intreb unde le-a descoperit in disectiile lui? Poate acolo vom gasi si sufletul.
viziune cu Pamfil (ciinele soldatului)
Lumea se invirte continuu in jurul unui ax vertical. Ea este intr-o continua miscare de ascendenta, intr-o rapida accelerare.
Si atunci ii spun ingerului: "Mai ingere, haide si traieste in locul meu o saptamina, in care eu sa dau o raita prin ceruri". Ingerului meu insa, ii este frica de masini, de zgomot, de praful care ii minjeste aripile si cel mai tare si mai tare, ii e frica sa nu se indragosteasca. Ii spun "Ingere, nebunule, ce stii tu despre mine?" Imi raspunde, creatura: "Stiu tot, de la ADN pina la ce-ai mincat azi."
"Ingere, tu nu ma cunsti destul, eu sint altul in fiecare zi, cum poti tu sa ma cunosti, eu schimbindu-ma?" Si-mi zice: "Pai vezi, noi suntem mai multi, unii iti urmarim visele, altii gindurile si restul actiunile." Bine mai, da' ce-s eu? Ce n-ajungeai tu singur? "Ba da, in mod normal asa si e, dar acum pe tine se fac cercetari, esti un hibrid curios!" (va urma)
postwar dream
(tell me now, tell me why, was Jesus Crucified? Is it for this my daddy died?)...
Zgirie nori si cabluri de inalta tensiune
violet, negru si cenusiu amestecindu-se,
asfalt si tarina, intr-un cumplit concubinaj
si vintul...miscind de ici-colo hirtii,
suiera in orbitele goale ale cladirilor
compunind ciudate simfonii post-moderne.
Lumea e intr-o stranie amortire.
Zeii, aliniati intr-un bar cosmic
(nectarul s-a terminat de mult,
se bea doar Johnny Walker 1959)
discuta rezultatul bataliilor
si daca ar fi sau nu cazul
sa vorbeasca cu seful despre reinvierea lumii.
Poate, daca whisky-ul se va termina
sau va incepe sa se simta lipsa ofrandelor...
pai ce fac... Pai am fost in tara. Si nu mi-a placut. Si m-am intors aici. Si imi place. Si m-am apucat din nou de lucru. Care citeodata imi place, alta data nu-mi place. Si merg la servici cu autobuzul, apoi cu trenul si apoi din nou cu autobuzul. In total vreo 50 de minute. Si seara ma intorc cu aceeasi combinatie. Si mi-am luat un CD-player Sony. Si ascult muzica pe drum sau citesc, sau invat daneza (am un curs pe CD). Si citeodata e soare, si de mai multe ori ploua. Vine toamna. Si zilele sint din ce in ce mai scurte, se scurteaza mai repede decit in RO. Sint un navetist adevarat. Poate o sa-mi cumpar o bicicleta, dar nu prea ma trage, ca ploua. Si trebe sa ma blindez cu cizme si pelerina de ploaie. Si nu cred ca vreau sa fac asta. Si nu mai am web-cam ca l-am lasat in tara si n-am avut timp sa iau altul. Asa ca web-camul de pe pagina nu functioneaza. Si in rest discut despre Danemarca si despre China, si despre Islam si despre Romania cu danezi. Si despre apartamente.
