despre persoane importante
Cindva am crezut ca sint o persoana foarte importanta pe suprafata gaunoasei nostre planete. Sau, cel putin, una dintre cele importante. Ca fara mine, Pamintul nu s-ar invirti la fel si ca, cu mine, lumea ar putea fi putin mai buna. Mi-am trait putinele momente de glorie si-am incercat tot timpul (conform pozitie mele, nu?) sa creez momente perfecte (ca-n Sartre, daca va mai aduceti aminte). Sa te misti in fiecare moment ca si cum bucata aia de lume care (deloc intimplator) te contine in clipa aia ar fi imortalizata de un pictor/fotograf celebru si va ramine secole prin albume si manuale ca un moment de referinta. O kinograma, o miscare descompusa in partile ei elementare, fiecare reprezentind in sine o capodopera. O regie perfecta a cotidianului.
Dar acum, multe s-au mai schimbat, dragi tovarasi si pretini. Am devenit o furnica in marele musuroi, o furnica ce-si cauta cotlonul, particica ei de viata. La naiba cu momentele perfecte, astea sint pentru presedinti si alti premianti (si eu demult n-am mai fost premiant). S-a dat drumul la umanism mai! Se poate respira mai greu, se poate tusi sau rigii in public, te poti chiar basi, poti sa scuipi sau sa injuri, nu va fi niciodata, nicaieri, un pictor/fotograf celebru care sa te imortalizeze. Nu sint decit ceilalti, care se misca haotic, urmindu-si drumurile pe care au impresia ca le controleaza, si care, la rindul lor, ofteaza, tusesc, rigiie sau se basesc...
