Continuitate arborescenta cochiliforma
Copii trebuie sa-l iubeasca pe purcelusul ce si-a facut casa de caramida, trebuie s-o iubeasca pe furnica si sa-i dispretuiasca pe greierul vesel sau pe lenesul ce prefera sa mearga la spinzuratoare - si o fac. Dar oare citi dintre ei isi aduc aminte mai tirziu de asta? N-au ei oare niciodata nostalgia greierului? Probabil ca da, seara tirziu, iarna.
Ma intreb daca cel ce cade la un moment dat, in el insusi sau lovit dinafara, in toate gindurile ce i se zbuciuma o vreme prin creier are intrebarea: "cit de de sus am cazut?". Poti sa cazi din stele (din nemurire insa se cade numai in literatura), poti sa cazi de mai sus sau de mai jos. Dar, orideunde cazi, ti se pare ca ai cazut cel mai de sus dintre toti cei care cad sau au cazut odata cu tine.
Oamenii cu esecuri ar trebui sa fie precum bolnavii de stomac: cu o vesnica grimasa intinsa pe fata, tristi, posomoriti (In Floyd asta e cam asa: "You can hide, hide, hide/ Behind petrified eyes"). Dar, in momentul in care te surprinzi rizind sau glumind, ce poti sa-ti spui, ce ramine de facut? Inseamna oare ca te-ai vindecat, inseamna ca poti sa iesi din cochilie si sa dai din nou fata cu lumea? Poti sa renasti?
In afara de animalele necuvintatoare, pe Pamint traieste un imens popor de melci. Fiecare din noi inchis in propria cochilie. Fiecare din noi cu teama si grija de a-si pastra cochilia neatinsa, de a-i impiedica pe ceilalti sa vada ce se-ntimpla inauntru. Lumea redusa la niste cercuri/sfere concentrice. Lumea imposibil de unificat. Lumea supravietuind in conserve ce-i asigura, paradoxal, continuitate. Continuitate arborescenta cochiliforma. Suna ciudat, pot incerca sa propun termenul pentru o omologare stiintifica, pare a fi destul de exotic pentru a-si gasi locul intr-un curs studentesc. Cu fiecare cadere, cutiuta se intareste cu un nou perete de retineri, respingeri si resentimente (cei 3R), comunicarea cu ceilalti (si, intr-adevar paradoxal, chiar cu tine insuti) devine mai grea.
Imi spun: "acum o iau de la capat. Acum, incepind din acest moment." Dar unde e capatul? Cu ce incep? Cum o iau de la capat? Repetind gesturi, cuvinte si priviri pot sa stiu ca nu voi repeta si greseli?
Am sa merg odata la un doctor si o sa-i spun despre cochiliile ce le cred eu. Si o sa-l intreb unde le-a descoperit in disectiile lui? Poate acolo vom gasi si sufletul.
