Bascalia la romani
de Octavian Paler (Cotidianul)
Aproape ca m-au induiosat scuzele cerute presei de d-l ministru Pascu; ipocrite, probabil, dar ce scuze sunt sincere? Imi inchipui ce greu ii va fi fost sa consimta ca mai repede decat viata gazetarilor care-l contrazic se poate scurta, pe neasteptate, sederea sa la Palatul Victoria. De la un anumit nivel de vanitate in sus, asa ceva nu se rezolva cu o injuratura strivita printre dinti. Mai ales ca la noi scuzele nu fac parte din viata decat sub forma de umilinta. Daca altii isi permit usurinta de a le considera o chestiune de bun simt, la noi a-ti cere scuze e aproape o rusine, pretinzand mari lupte interioare, in ciuda faimei noastre ca luam totul usor. Totul, cu o exceptie! Nu suntem dispusi sa ne regretam prostiile. Doar cand trebuie sa ne salvam pielea sau situatia (in cazul d-lui Pascu, scaunul), gasim resurse sa dam inapoi.
Ii inteleg si unele, eventuale, nedumeriri, care vor fi contribuit la intarzierea scuzelor. Gluma sa proasta s-a produs nu oriunde, ci intr-o tara unde bascalia se afla la mare pret. Nu rezolvam noi prin zeflemea aproape orice, de la simple suparari la disperare? E sedativul nostru national. Paul Morand nu gresea deloc observand ca Romania e un pamant tragic unde totul sfarseste in comic. Dovada si "stilul" guvernarii Nastase. Dar asupra acestui "stil" voi reveni. Ce-i drept, defularea prin zeflemea ne-a permis sa facem haz de necaz. Fara capacitatea noastra de a transforma si "dezastrele" in "fleacuri", ne-ar fi fost, probabil, mai greu intr-o geografie unde, dintre vecini, n-am putut conta, intr-adevar, decat pe Marea Neagra. Cea care ne ajuta si acum sa avem oarecari sanse de a fi primiti in NATO. Nu intamplator, pe la noi, daca faci greseala de a folosi un ton prea grav te trezesti invinuit ca n-ai umor. Soarta sau istoria – ori amandoua la un loc – ne-au inzestrat cu aptitudinea de a bagateliza si nenorocirile, convinsi ca, in definitiv, orice infern poate fi indurat daca e utilizat ca sursa de bancuri. La limita, prin bascalie, pana si o Golgota devine talcioc. Incat nu vad ce-a fost extraordinar in ideea d-lui Pascu de a ne atrage atentia celor care avem si opinii nepotrivite ca viata e scurta si ca sanatatea e precara (eu am aflat asta inainte de a citi comunicatul Ministerului Apararii Nationale). A deranjat, poate, ca bascalia suna ca un avertisment: sa nu ziceti ca nu v-am spus! Un avertisment sec ca zgomotul armarii unei pusti. Si a deranjat, cu siguranta, ca venea de la cineva care, confirmand teoria ca nu exista vanitate inteligenta, a transformat in ideal personal lupta contra celor ce "nu se lasa controlati".
Alta nedumerire. Si Ion Iliescu si Adrian Nastase s-au aratat surprinsi ca "gluma" d-lui Pascu n-a fost gustata. Asta dovedea nu numai solidaritate cu nervii si cu umorile ministrului Apararii. Dovedea ca ei judeca si ca simt, in realitate, la fel. In consecinta, nu e drept, presupun, sa fie nevoit doar d-l Pascu sa-si ceara scuze ca, inainte de a-l vedea ajuns in presa internationala, a considerat scandalul "un moft".
In fine - si aici ajung la principala nedumerire – ma bate gandul ca d-l Pascu a devenit – cu contributia sa, e adevarat – un soi de tap ispasitor. Cel care a dus bascalia din strada in Palatul Victoria, transformand-o in mod de a guverna si chiar in moda, a fost d-l Nastase. "Glumitele" primului- ministru si "gluma" ministrului Apararii fac parte din acelasi spectacol guvernamental, impreuna cu palmierii d-lui Agathon, cu castorii pe care vrea sa-i importe ministrul Mediului si cu comicul involuntar al d-lui Mitrea care, mai nou, vorbeste despre sine ca voievozii: "Eu, Miron Mitrea, ministrul Transporturilor... " Sa tot razi!
Daca poti, bineinteles; daca nu-ti suna a batjocura bascalia practicata de guvern. Initial, eu am pus-o pe seama intentiei de a uza de un limbaj mai relaxat. Pe masura ce s-a marit, insa, prapastia dintre dramele Romaniei si buna dispozitie a guvernantilor, m-am intrebat tot mai descumpanit: nu cumva acest guvern e, de fapt, incapabil sa ia in serios altceva decat cinismul sincer cu care sprijina invartitii sa prospere intr-o tara tot mai ruinata? Asta ar explica multe. Inainte de decembrie ’89, treceam zilnic, pe strada Stirbei Voda, prin dreptul unei biserici ce urma sa fie mutata intr-un loc mai discret, in spatele unor blocuri, de unde sa nu mai supere privirile liber-cugetatorilor. In vederea mutarii, fusesera scoase altarul, odoarele, tot ceea ce constituia "duhul" acelor ziduri. Ramasese doar o cochilie goala. Ei bine, e in stare, oare, guvernarea Nastase sa se teama ca Romania ar putea ajunge in situatia de a semana cu acea biserica? Si ca am putea duce in NATO, in Uniunea Europeana, doar cochilia unei tari? Nu, nu cred ca e in stare. Cand era prim-ministru, Theodor Stolojan a rostit o fraza memorabila: "Sunt lucruri cu care nu se poate glumi". Cati din cabinetul Nastase o pot repeta?
