Civilizatia gardului
poate ca daca traiti in Romania, si la un moment dat va vizitati parintii/bunicii/matusa care sta la tara o sa auziti vorbind despre *gardul care trebuie reparat* sau *tre sa facem un gard*. Nu e usor de observat (dar va atrag io atentia) ajunge sa te uiti in jur - romanii au o fascinatie pentru garduri si spatii imprejmuite de garduri. Cineva primeste un petec de loc undeva - intii apare un gard si apoi poate (daca mai ramin bani) o cascioara sau niste straturi. Dar gardul este intotdeauna primul, fundamental fondator si separator, facut sa accentueze frumos spusa: *asta este locul meu, sa nu te prind ca-l incalci*. Garduri puternice de beton facute sa dureze o mie de ani, garduri de scinduri, garduri de fier forjat, garduri verzi, ele vor fi intotdeauna inalte, greu de trecut, greu de ignorat. Nu vor fi niciodata simbolice, scunde, albe si frumoase cum se pot vedea prin alte tari (reluind un stereotip o sa spun *nu dau numele lor ca sa nu fac reclama*, hehehe, ce stupid - e la fel de stupid cu cei ce spun *virgula* sa evite cacofoniile verbale). Am vazut mergind prin tara tot felul de garduri: case uriase, de beton, facute sa umple locul, la distanta de 2 metri de casa din vecini - obligatoriu trebuie construit si un gard; loturi lungi cumparate pe la tara, mai mult lungi decit late - ingradite frumos, la mijlocul curtii o buda si in fund casa, mare, pe toata latimea fisiei de pamint, dintr-un GARD in altul. Si dealurile tarii, locuri de pasune, INGRADITE, intr-o risipa suverana de lemn si energie. Garduri pe linga blocuri, adapostind in orase mai mici cotete de porci sau gaini sau doar straturi de ceapa. Garduri, garduri, garduri, sint prea multe, prea peste tot ca sa nu observi civilizatia gardului din Romania. Daca ar mai fi trait, poate ca Blaga nu zicea *deal/vale* ci *deal/gard/vale* in spatiul gardului mioritic.
