"Noi, ãstia mici si prosti..." o dilematica din Dilema pe care imi permit sa o citez (si ma multumesc sa constat ca, din pacate, asa este)
Îmi pare rãu cã o spun, dar trãiesc într-o tarã care nu e a mea. Cred cã niciodatã nu a fost prãpastia dintre generatii atît de mare. Oamenii care ne conduc, majoritatea între 50-70, de ani au calendarele rãmase în glorioasa decadã '60-'70. Este incredibil. Si seninãtatea lor, care ne considerã pe noi deplasati, este absolut nãucitoare. Este frustrant si scandalos. Burti, cefe, pantofi împletiti, vocabular de secretar cu propaganda pe întreprindere, ochi si guse buhãite de chefuri, priviri furisate, solemnitãti din alea îmbufnate, mersuri legãnate, rîsete behãite, glumite rãsuflate si aluzii despre care doar ei mai cred cã sînt subtile.
Eu nu stiam pînã de curînd, dar ãstia sînt oamenii care ne conduc. Nu sînt numai la televizor, în politicã, ci în toate (aproape) pozitiile importante din economie, finante, comert etc. etc. etc. Se stiu, se cunosc între ei, sînt tovarãsi de cursã lungã, un soi de confrerie apaticã si sigurã pe ea. Vestile din afarã, vestile timpului nu ajung aproape deloc pînã la ei. În Catavencu mai apar din cînd în cînd sondaje printre politicieni, întrebãri capcanã de genul: "Folositi sistemul «Ferestre»?" ("Windows" aflat pe orice calculator.) "Ce pãrere aveti despre el?". Rãspunsurile sînt suprarealiste.
Lumea se învîrte, oamenii se miscã, se nasc teorii, fuzioneazã companii, se dau Nobeluri unor oameni de 30 de ani care îngheatã atomi sau care descoperã proteina din ADN responsabilã de cancer, dupã ce au început de la studii pe celule de drojdie, Bono poartã cizme Prada la întîlnirea cu Papa si la sfîrsit îi face cadou ochelarii lui de soare, se tipãresc cãrti, apar albume, restaurante, cluburi, în Praga toate clãdirile din centrul istoric (care reprezintã jumãtate din oras, nu douã strãduþe puse cap la cap) sînt renovate, prãvãliile sînt pline, oamenii circulã si umplu restaurantele, patronul grec te recunoaste chiar dacã nu te-a mai vãzut de o jumãtate de an. Mã rog. Fleacuri.
Era un banc, îngrozitor banc, în care pilotul se adresa pasagerilor unei curse strãine: "Vom ateriza în cîteva minute la Bucuresti. Vã rugãm puneti-vã centurile de sigurantã si dati-vã ceasurile înapoi cu 20 de ani".
Noi, ãstia mici, prosti si fãrã bani si care am auzit de Microsoft ne uitãm interzisi la domnii aceia respectabili si supraponderali si care, vai, ce nonconformisti si excentrici, nu fac acordul subiect-predicat si încã mai cred cã Mamaia e festival de muzicã.
Camelia BUTULIGÃ
