Azi de dimineata m-am trezit la 9, dupa 18 ore de somn... Nici nu e de mirare, ultimele doua saptamini, petrecute in Romania au fost un tur de forta. Balansoar intre nord si sud, goana sa intilnim cit mai multi prieteni. Am plecat in graba din Cluj, in 21 seara (aproape) nemincati, intr-un microbuz mare si (din fericire) aproape gol. Dupa o ora jumate petercuta la granita ungureasca pentru ca unul dintre pasageri era indian, am adormit intr-un final in microbuzul ce gonea cu 135 km/h. Ca sa ajungem la Budapesta la 4:50. Ca sa stam la o coada de peste o suta de persoane la intrarea in aeroport. Ca sa intram, sa facem check-in si apoi sa plecam spre avion, toate astea intinse pe linie una dupa-alta, aproape fara sa ai timp sa te gindesti si sigur fara sa ai macar timp de o tigara intre ele. Si stai in avion asteptind decolarea, si te gindesti la toate ce se pot intimpla, si daca vei deveni sau nu o bomba zburatoare... Si se face 7:10 (ora cind trebuia sa plecam) si se face 7:40, si intr-un tirziu sintem anuntati ca asteptam pasageri din alte conexiuni. Si la un moment dat se umple avionul de fetele atit de placute ale arabilor si ale sotiilor lor atit de atent imbrobodite. Si uite asa te gindesti ca aici s-a terminat totul, ghinion ca m-am urcat in avionul asta, oare o sa-l izbeasca de Reichstag sau pe undeva prin alta parte in Europa... Dupa o ora si 45 de minute de stres, aterizam si cosmarul se termina. A fost zborul 11 din cariera mea (destul de mediocru proasta) de zburator.
Ce te frapeaza la Copenhaga prima data este aerul curat. Cu care iti face placere sa-ti umpli plaminii, nu ti-e frica sa respiri, ca la Cluj. Unde nu inspiri prea tare de frica sa nu cumva sa te intoxici... Si iarba verde, si cerul albastru. Imi place aici. Va trebui sa treaca multa vreme pina sa-mi fac din nou curaj sa plec in Romania.
